Sindromul “Sunt secretară. Io ce fac acum?”

Pisi, puiu, puiuţ (sorry, Puya pisi, că plagiez într-un context atât de nefericit), păi când ai ajuns, în general, la scaunul cel mai înalt de pe linia pregătirii, iartă-mă că subliniez, dar tre’ să te faci utilă. Scopul tău este să uşurezi vieţi şi să ajungi la înalta performanţă de a te face indispensabilă. Crede-mă, cei care te păcălesc şi spun că te vor avansa nu vor decât să te aducă la culmea propriei incompetenţe şi, pentru asta, în cel mai abil mod, te lasă să-ţi faci de cap. Rezultatul? Vei ajunge suficient de simpatică încât ăia, la care te-ai dat tu grande când sperai să fii avansată, să te facă să regreţi ziua în care, zbatându-te în mâinile doctorului care te-a adus pe lume, ai simţit mirosul crudei realităţi: lumea te place în măsura în care o placi şi tu pe ea. Afişând veşnic superioritate îngreţoşată, te asigur, lumea va avea nevoie de vagoane de lămâie ca să miroasă acelaşi aer cu tine.

Să nu mă înţelegeţi greşit. Jos pălăria pentru secretare şi asistente! Pentru alea de calitate, adică. Pentru alea de ţin în mână un cabinet de director zdravăn plus toate aranjamentele de la grădiniţa copilului de director plus orele de coafor ale soţiei băiatului cu pricina plus tot ceea ce mişcă în existenţa domnului.

Pentru pisi care plimbă două dosare în opt ore plus duc o ceaşcă tremurândă cu ceai la pliculeţ plus scriu mailuri pline de conţinut de înaltă ţinută lingvistică cu care speră să biciuiască obrazul fin şi delicat al oilor cu şorici care nu vin la program plus comandă rechizite plus dau câteva telefoane în care se umplu de importanţă când rostesc numele şefului, ei bine, pentru aceste pisi am o umilă întrebare: pisi, puiu, puiuţ, de unde atâta fenomenală credinţă că eşti ultima formă de inteligenţă de pe Terra?

Nu există scuză bună, ci doar dispoziţia bună a celui care o primeşte…

Tradus în vorbe simple, orice poate fi o scuză atâta vreme cât eşti dispus să pui botu’…

Şi se aplică oriunde, în orice situaţie, cu oricine.

Nu există scuza gesturilor de doi lei, ci doar cheful de a accepta că oamenii au scăpări.
Nu există scuza partenerului infidel, măgar, nepăsător, ci doar speranţa că data viitoare nu va mai face lucruri regretabile.
Nu există scuza eşecului şi a alegerilor proaste, ci doar (auto)compătimirea.
Nu există scuza salariului mic, ci doar dispoziţia de a accepta un job prost plătit.
Nu există scuza iubirii, ci doar faptul că, în amor, statistic vorbind, închizi mai mult ochii.

Pentru că e mişto senzaţia pe care o am când te scuz, când te iert, chiar dacă amândoi ştim că asta se întâmplă doar pentru că sunt încă într-o foarte bună dispoziţie de a te asculta.

Cui îi pasă?

Când ai început să-ţi dai seama că, de fapt, nimănui nu-i pasă, înseamnă că tocmai ce ai crescut...

Ai crescut... Eşti gata să întâmpini, cu pieptul deschis, toate mizeriile care te înfuriau deunăzi. Toate nedreptăţile. Toate lipsurile. Toate momentele în care aşteptai, cu sufletul la gură, un răspuns pe măsura aşteptărilor tale.

Nimic din toate astea nu ţi se mai pare de neacceptat. Te obişnuieşti, încet-încet, că de fapt nu ai să mori până nu ţi-a sunat ceasul. Practic, nimic nu e grav. Nici o tragedie nu e prea mare până nu vine alta şi mai mare. Nu mai ştiu unde am citit asta. Dar e bună!

Şi, la final, ai să vezi ca nici când mori nu e aşa de grav. Două-trei lăcrimioare la colţ de ochi, câteva zile nasoale pentru rămaşii în viaţă, nişte cheltuieli neaşteptate (aţi băgat de seamă că familiile mortului nu-s niciodată pregătite pentru asta deşi mortul fie e bolnav în fază finală, fie are 150 de ani de vreo 50 încoace?)... şi gata. Life goes on!

Până la faza asta în care simţi că ai crescut şi în care ai priceput că finalul e acelaşi, indiferent că te amărăşti sau că eşti un porc nesimţit, uite câteva motive de enervare rapidă şi scurtare a vieţii prin tocare de nervi:
- partenerul tău fie vorbeşte mult, fie deloc; oricum, nu comunicaţi; oricum, nu vă potriviţi; oricum, nu prea vă mai iubiţi; oricum, eşti fericit când celălalt crapă de supărare şi invers;
- oamenii nu-ţi spun în faţă ce-i doare când vine vorba de tine;
- nu eşti în echipa care trebuie în orice aspect din viaţă;
- ai impresia că eşti luat de tâmpit;
- aştepţi să ţi se oglindească gesturile tale în gesturile celuilalt şi... aştepţi...

Veşnic nemulţumiţii mor de inimă rea, iar ei ştiu asta. Veşnic mulţumiţii mor şi ei, în împrejurări necunoscute, pentru că lor, oricum, nu le pasă.

Soluţia de compromis ar fi să facem un efort şi să ne pese, întâi de toate, de noi. De ceea ce suntem noi în faţa celor de la care avem aşteptări, a celor care zăbovesc pe lângă noi. Şi, de exemplu, să întrebăm mai des „de ce mă iubeşti?” în loc de „de ce nu mă iubeşti?”

Băieţii cu carte muncesc. Băieţii cu 10 clase fac bani.

Prefer să încep cu o concluzie. Pe care eu nu am conştientizat-o până deunăzi. Ba chiar, cândva, am şi combătut ideea asta. “Ce, cum? Şcoala te ridică din mizerie. Şcoala îţi deschide orizonturi. N-ai carte, n-ai parte. Să punem burta pe carte că altfel ajunge ţara la gunoi. Mai mult, să îndoctrinăm copiii de la grădiniţă până la majorat că numai cei cu şcoala izbutesc.”

Nu mă număr printre cei cu 10 clase şi nici printre MBA-işti. Cu siguranţă, am trecut pe la şcoală mai mult decât unii şi mult mai puţin decât alţii.

Şi, pe realităţile în care mă zbat zi de zi, eu zic aşa:
1. cultura generală nu are legătură directă cu bătutul drumului la şcoală, ci, dacă vrei, la bibliotecă; o dobândeşti prin autoeducare permanentă, dacă vrei să cunoşti mai mult, dacă eşti înzestrat nativ cu o calitate esenţială: curiozitatea. Dacă n-ai curiozitate din naştere, îţi garantez că şcoala nu te va ajuta să cunoşti mai mult decât să treci clasa;
2. e bună şcoala în măsura în care nu trebuie să uiţi că numai supravieţuitorii reuşesc;
3. şcoala nu te învaţă să produci bani şi să supravieţuieşti, ci să fii un bun angajat şi să trăieşti în limite;
4. şcoala nu te învaţă să-ţi conduci singur viaţa, ci să fii ascultător căci altfel iei notă mică.

Realitatea este simplă şi, oricât ne-am feri să o înfăţişăm, ea nu iartă: banu’ este singurul element permanent prezent pentru care există zbatere la orice nivel. Încetezi să lupţi pentru dragoste, dar pentru bani, nu poţi. Pentru că mori de foame.

Încetezi să ai principii drastice, dure, morale, sănătoase şi minunate când înţelegi că unul cu 10 clase, cu minte limpede, obligat să trăiască, nevoit de viaţă să vrea mai mult, va lupta ca un adevărat supravieţuitor şi va naşte idei cu care va face bani... Pe când cel cu multă şcoală va muri analizând fezabilitatea, oportunitatea, costurile, marjele şi, de ce nu, genialitatea unei idei pe care încă n-a gasit-o.

Lopeţi cu suflet

Pun pariu că habar n-aveţi ce sunt lopeţile cu suflet. Vă macină curiozotatea şi aţi vrea să întrebaţi, dar pentru că noţiunea e pe cât de ilară, pe atât de stupidă, vă e frică de penibil.

Este cert un lucru: lopeţile cu suflet există doar în ţările în care, în fiecare an, „iarna ne ia prin surprindere”. Cine, naiba, se aşteaptă să ningă în decembrie? Doar în aceste ţări, nişte simple unelte pot prinde viaţă, pot deveni indispensabile, pot marca victoria sudorii frunţii asupra muncii eficiente, cu rezultate notabile pentru civilizaţie.

Dar staţi! Lopeţile nu prind suflare aşa, oricum, oriunde şi, mai ales, nu în mâinile oricui.

Cu dibăcia unui maieutician, împreună vom scoate la iveală adevăratele fiinţe care însufleţesc această unealtă.

- Spune-mi tu, Gigele, în ce anotimp lopata devine asemeni apei pentru deşert, indiferent că eşti la sat sau la urbe?
- Păi, maestre, parcă ar fi bună tot anu’, dar parcă aş zice că numa’ când omătu’ începe să-ţi mângâie delicat şi rece gleznele simţi că fără lopată nu-ţi vine a părăsi incintele.
- Eşti mai deştept decât credeam. Şi când te vezi nevoit să părăseşti incintele, iar albul zăpezii aşternut pretutindeni îţi aduce disperare în inimă, ce-ţi spui?
- Îmi spun că parc-aş lua-o uşor cu metrou’, dar până la metrou mă va mânca gerul năprasnic, aşa că tot cu maşina din dotare îmi vine să mă deplasez.
- Perfect bărbătesc acest răspuns. Nu ne faci specia de râs. Dar maşinuţa drăguţa e în faţa casei, iar ce cade din cer nu o ocoleşte fix pe ea. Ba chiar se pune şi pe lângă ea. Ce ne facem?
- Aş zice că tre’ mă mişc cu graţie să curăţ.
- Nu e un răspuns neapărat rău. Că s-ar putea să fii singur şi deci să fii nevoit să manevrezi chiar tu lopata. Ce facem ca această etapă să nu ne prindă singuri şi deci obligaţi la muncă?
- Adică, maestre, sugerezi să aruncăm gogoaşa cu munca la altu’?
- Păi, dacă se poate, este obligaţia ta să înnobilezi o altă fiinţă cu darul muncii. Cine ar putea fi lângă tine, gata să te ajute oricând, pregătită de sacrificii la cel mai mic semnal?
- Aş zice că mama. Dar s-ar putea să am lopata întipărită în ochi multă vreme. Ar mai fi Gigica. Că pe ea a mâncat-o cândva să mă târască după ea, la biserică, “la bine si la greu”.

Iar Gigica s-ar simţi jignită să stea în casă, la căldură, pe când Gigel sapă în Siberia cea rea.

Acesta este un moment cu adevărat greu, pe care un domn nu-l poate parcurge singur, în intimitatea sa. Orice doamnă, cu adevărat responsabilă, pe dată se face soră de sânge cu lopata şi protejează braţele vânjoase ale celui care i-a adus soarele şi lumina în viaţă. Optimist vorbind, e şi asta o formă de sport.


Personajele sunt fictive. Situaţia e cât se poate de reală. Un domn chiar a întrebat domnişoara care se juca, în zăpadă, cu lopata, dacă domnul ei se află în casă, bine ascuns după perdea. Nici până azi n-am priceput grimasa de pe faţa ei.

Dependenţii de nimic nu se vindecă!

Vreau doar să te gândeşti puţin la finalitatea acţiunilor tale: de ce faci un anumit lucru? de ce cumperi un anumit produs? ce vrei să obţii, în general? Şi asta nu înseamnă nicidecum însuşirea unei existenţe simple, lipsite de lucruri esenţiale traiului în civilizaţie. Nu inseamnă că trebuie să trăim asemeni asceţilor, sihaştrilor. Înseamnă doar a consuma gândit. Fie că înseamnă consum de energie, de emoţie, de bani, de timp. Înseamnă a-ţi însuşi o stare de normalitate. Iar a fi normal, din perspectiva a ceea ce discutăm aici, nu inseamnă a fi banal, lipsit de original, fără urmă de creativitate.
Te-ai gandit ca poate a fi normal înseamnă să nu-ţi însuşeşti în secunda 2 Iphone-u' apărut în secunda 1?
Dar poate normal, pentru mine, înseamnă să dorm cu lumina aprinsă, căci sufăr de fobia întunericului... Da, consum inutil energie electrică – oricum, odată adormit, mi se pot intampla fix aceleaşi lucruri indiferent că am lumina aprinsă sau nu. Da, poate scurtez viaţa unui bec sau a întregii veioze. Şi sigur am o factură mai generoasă. Şi poate mai produc şi alte neajunsuri. Dar lumina asta aprinsă mă face să mă simt bine căci sufăr de ceva... este medicamentul meu... este starea mea de linişte... Spre deosebire de amicul meu care-şi caută liniştea într-un Iphone, eu chiar am sanse să mă vindec prin autoeducare sau cu vizite repetate la psiholog. Poate peste juma’ de an fobia mea va fi dispărut. A lui, nu!
Dependenţii de nimic nu se vindecă.
Iar dependenţi de nimic nu sunt bolnavii după tehnică, pasionaţii de miracolul ştiinţei, cei care urmăresc cu ardoare evoluţii care ne fac mai buni. Nu! Sunt cei care, sub măreaţa strigare a tuturor minunăţiilor “cool” încurajează inutilul, snobismul, consumerismul, luxul în formă de prost gust, kitsch-ul.
Optimistul ar zice ca toate astea-s amuzante! Iar eu dau mana cu optimistul si mă pun pe râs... Ştiu că luxul stupid şi snobismul ajută din plin să coborâm către a fi nimeni! Dar, optimist vorbind, cine mai vrea să fie cineva?

Ţăranca scoate nasu’ din fân...

... şi trage adânc, în pieptul crescut cu lapte şi aer de ţară (sănătos, altminteri), mirosul de la galantarul cu parfumuri.
Roteşte ochişorii după sticla cea mai mare si cea mai colorată. Pffff! Ce de sunt! Înşfacă una, cu esenţă tare de-ţi violează şi ultima circumvoluţiune aflată în lenevie. Cum, dracu’, sa fac să miros şi io? Scoate capacu’, dar e dezamăgită. Nu miroase cine ştie ce. Se dă pe mânecă. Tz! A auzit ea ceva de pehaşu’ din piele. Deci nu e bine. Se dă pe gât. Da’ cum naiba îmi adulmec io propriu’ gât?
Află, pisi, că nici yoghinii nu reuşesc cine ştie ce să facă mişcarea asta cu nasul dus la gât. Dar încearcă cu piciorul după gât. Ei reuşesc. Tu de ce n-ai reuşi? Doar ai avut atâta voinţă să ajungi din fâneaţă la raftul de parfumuri. Şi mai află, pisi, că fâşiile alea lungi de hârtie, de le vezi tu pe lângă parfumuri, nu-s suratele tale, paiele, ajunse la oraş, aşa cum te gândeşti tu... Sunt alea de te-ajută să miroşi ce-i la raft. Că pe gâtuţ te dai tu acasă, când parfumul e al tău şi, mai mult, ştii cum miroase.

Se emancipează. Şi uită pentru o secundă de unde a venit. Apoi, secunda se transformă în minute, ore, zile, saptămâni, luni, ani. Gata! I se pierde urma. E de la oraş. Începe să-i pută tot. Nimeni nu-i prea bun. Nimic nu e ceea ce trebuie. Toaletele sunt prea murdare pentru ea. Magazinele, prea aglomerate. Hainele, fără calitate. Cosmeticele, nu mai zic. Casele, prea mici. Oamenii, de rahat. Barbaţii, porci. Oraşu’, murdar, gri, fără viaţă. Iar ţara? Hm. Nici că există jignire mai mare pentru ea decât că s-a născut într-o ţară... Cum să zic? Aşa, aşa, foarte necivilizată.

Să-i amintim că la bunică-sa, în vacanţe, făcea una-alta la VC în curte, pe scaun de lemn şi, în zilele de sărbătoare, se ştergea cu bucăţele meschine de serveţele de la oraş, că mai mult decât magazinul sătesc n-a văzut în viaţa ei, că hainele erau de la verii ei mai mari, că nu e loc să avem discuţii despre cosmetice cu ea, că o casă frumoasă nu e aia cu multe camere mici, cu stucaturi si cu aurolac pe pereţi, ca nu toţi oamenii sunt cum era nea Fane de la sifoane care nu băga suficiente “gaze” la sticlă, că barbaţii, de pretutindeni, sunt alternativ porci şi domni, în funcţie de ce tre’ să obţină, că ea a vrut la oraş aşa că “gura mică, pisi! glia te primeşte oricând înapoi!” şi că ţara te iubeşte atâta vreme cât nu există o lege care să stârpească speciile infatuate, veşnic nemulţumite şi nefericite, pe veci proaste.