Te poţi bucura de ceea ce ai?

Poţi savura o cană de cafea, un pahar cu apă, o sâmbătă cu soare, un film, o carte?
Poţi trăi intens clipe alături de omul de langă tine, indiferent că ţi-e iubit, soră, tată?
Poţi da la o parte o lipsă de moment şi să te bucuri de ceea ce este prezent?

Eu răspund cu da. Acum, însă. Dar nu am răspuns mereu aşa. Am lăsat şi eu lipsurile să mă întristeze fie că erau de bani, de iubit, de slujbă mai bună, de înţelegere, de partener de viaţă sub formă de umăr, de prieteni adevăraţi.

Nu le poţi avea pe toate odată şi, mai ales, nu când vrei. Poţi avea prieteni când n-ai iubit, poţi avea bani alături de un om pe care nu te poţi baza, poţi avea slujbă bună şi lipsă de timp.

Fac un exerciţiu de voinţă permanent: dau la o parte ceea ce nu am şi mă bucur de ceea ce am. Cu siguranţă, ceea ce am eu lipseşte altcuiva. Ceea ce am eu mi-e dat pentru echilibrul meu, rămâne doar să învăţ să apreciez. Asta nu înseamnă autosuficienţă. Înseamnă să înveţi că ai meritat cândva tot ceea ce ai acum şi că trebuie să preţuieşti.

Când ne lipseşte ceva, avem impresia că ne vom gasi echilibrul având exact acel ceva... Mie-mi lipsesc banii acum, dar de unde ştiu eu că, dacă i-aş avea, as fi bine? Nu ştiu... ba chiar stiu că, având bani, dar lipsindu-mi persoana iubită sau mama, nu mi-ar fi deloc bine... Şi, uite-aşa, ajungem sa facem o greseală capitală: să căutam să umplem lipsuri cu ceea ce credem noi că ne lipseşte şi ne aduce echilibru şi linişte... E o tendinţă firească, dar nu garantează nimic. Poate n-ar fi rău să identificăm adevărata lipsă şi să apreciem ceea ce avem acum.

Tristeţea lipsei îţi umbreşte bucuria prezenţei. Te îndrepţi victorios spre marea ta tristeţe: prezenţa de care te puteai bucura devine, încet-încet, lipsă.