Jungla şi legendele...

PR-u’ şi marketingu’ sunt de junglă. Nu. Nu-s mai de junglă decât finanţele sau medicina. Sunt doar domenii în care au acces oameni extrem de tineri, la care spiritul competiţiei este foarte viu, nemăsurat şi, nu de puţine ori, nesimţit. Iar, dacă mai intră şi femei în discuţie, atunci nu-s doar domenii de maximă competiţie la vârsta prunciei, ci avem de-a face şi cu mirosul proaspăt al sângelui carieristic.

Bucureştiu’ e o junglă, se conduce infernal. Pe naiba, oraşu’ ăsta e cea mai bună şcoală de şoferi din ţară şi m-aş aventura în a spune că printre puţinele din lume. D-asta nici un nou venit în Bucureşti nu are curaj să se avânte în intersecţia de la Universitate.

Munca în multinaţionale este ca supravieţuitu’ în junglă. Aici vrem să periem baştanii. Munca în multinaţionale n-are nimic a face cu spiritul de supravieţuire necesar în junglă. Într-o astfel de întreprindere, nu eşti lăsat liber ca să se vadă cât de bine te descurci pentru că însăşi structura ei nu permite asta. Ea funcţionează după reguli şi proceduri foarte clare, are momente de sincopă nu foarte multe, în general angajaţii, odată plasaţi pe post, se găsesc într-o structură tip fagure din care nu intră şi nu ies cum şi când vor. Aşadar, textele astea de tinerei abia urcaţi în costum şi pantofi cu şiret, cu cămăşi scrobite şi cravate uni sunt menite să mângâie şefu’, nu să exprime o poziţie verticală.

În general, lumea e sălbatică, e o junglă. Te-ai gândit vreodată de ce oamenii se gratulează folosindu-se de ogradă? Eşti un porc, te porţi ca un măgar, eşti o gâscă, ai faţă de cal, ai păru’ ca blana de oaie, ai dinţi de iepure etc. Nu zice nimeni leoaico, ghepardule, flamingo-ule. Nici măcar mistreţule. Tot cu porcul de grădină te iei la trântă. Altfel, dacă-i întrebi, toţi trăiesc în junglă... Lumea e sălbatică, e o junglă... Care junglă, draguţă? E curată bătătură...

Mă antrenez pentru fericire

Ăsta va fi un post scurt. Adică aşa cum au blogurile care se respectă.

Dilema asta filosofico-existenţialo-de fapt inexistentă legată de fericire şi de prezenţa sau absenţa ei, veche de când umblă omul în două picioare, se dovedeşte a fi mare consumatoare de energie.
Cum adică sunt sau nu fericit? Dar pe cine întreb? Că sigur nu pe mine. Că eu ştiu dacă sunt sau nu...

Spun un singur lucru: faptul că-s azi fericită nu asigură fericirea de mâine. Ştii, fericirea asta trebuie şi ea întreţinută. Nu se naşte singură, nu moare neajutată. Nu trăieşte din inerţie. E un exerciţiu permanent: al meu cu partenerul, al meu cu familia, al meu cu lumea şi întotdeauna al meu cu mine.
Creierul, ca orice muşchi, trebuie antrenat. Şi e treaba mea că-l antrenez pentru fericire sau nefericire. Eu aleg fericirea, aşadar rejectez toţi viruşii care-mi aduc nemulţumire şi nefericire. Dacă se dovedeşte că ai intrat în categoria viruşilor, să nu te mire că sistemul o să-ţi sesizeze prezenţa şi o să-ţi dea flit. Pentru că trebuie să supravieţuiesc, nu să mă lamentez că virusul nu are chef de sistem. Pentru că sistemul meu nu acceptă decât starea de bine.