Mă antrenez pentru fericire

Ăsta va fi un post scurt. Adică aşa cum au blogurile care se respectă.

Dilema asta filosofico-existenţialo-de fapt inexistentă legată de fericire şi de prezenţa sau absenţa ei, veche de când umblă omul în două picioare, se dovedeşte a fi mare consumatoare de energie.
Cum adică sunt sau nu fericit? Dar pe cine întreb? Că sigur nu pe mine. Că eu ştiu dacă sunt sau nu...

Spun un singur lucru: faptul că-s azi fericită nu asigură fericirea de mâine. Ştii, fericirea asta trebuie şi ea întreţinută. Nu se naşte singură, nu moare neajutată. Nu trăieşte din inerţie. E un exerciţiu permanent: al meu cu partenerul, al meu cu familia, al meu cu lumea şi întotdeauna al meu cu mine.
Creierul, ca orice muşchi, trebuie antrenat. Şi e treaba mea că-l antrenez pentru fericire sau nefericire. Eu aleg fericirea, aşadar rejectez toţi viruşii care-mi aduc nemulţumire şi nefericire. Dacă se dovedeşte că ai intrat în categoria viruşilor, să nu te mire că sistemul o să-ţi sesizeze prezenţa şi o să-ţi dea flit. Pentru că trebuie să supravieţuiesc, nu să mă lamentez că virusul nu are chef de sistem. Pentru că sistemul meu nu acceptă decât starea de bine.