Lopeţi cu suflet

Pun pariu că habar n-aveţi ce sunt lopeţile cu suflet. Vă macină curiozotatea şi aţi vrea să întrebaţi, dar pentru că noţiunea e pe cât de ilară, pe atât de stupidă, vă e frică de penibil.

Este cert un lucru: lopeţile cu suflet există doar în ţările în care, în fiecare an, „iarna ne ia prin surprindere”. Cine, naiba, se aşteaptă să ningă în decembrie? Doar în aceste ţări, nişte simple unelte pot prinde viaţă, pot deveni indispensabile, pot marca victoria sudorii frunţii asupra muncii eficiente, cu rezultate notabile pentru civilizaţie.

Dar staţi! Lopeţile nu prind suflare aşa, oricum, oriunde şi, mai ales, nu în mâinile oricui.

Cu dibăcia unui maieutician, împreună vom scoate la iveală adevăratele fiinţe care însufleţesc această unealtă.

- Spune-mi tu, Gigele, în ce anotimp lopata devine asemeni apei pentru deşert, indiferent că eşti la sat sau la urbe?
- Păi, maestre, parcă ar fi bună tot anu’, dar parcă aş zice că numa’ când omătu’ începe să-ţi mângâie delicat şi rece gleznele simţi că fără lopată nu-ţi vine a părăsi incintele.
- Eşti mai deştept decât credeam. Şi când te vezi nevoit să părăseşti incintele, iar albul zăpezii aşternut pretutindeni îţi aduce disperare în inimă, ce-ţi spui?
- Îmi spun că parc-aş lua-o uşor cu metrou’, dar până la metrou mă va mânca gerul năprasnic, aşa că tot cu maşina din dotare îmi vine să mă deplasez.
- Perfect bărbătesc acest răspuns. Nu ne faci specia de râs. Dar maşinuţa drăguţa e în faţa casei, iar ce cade din cer nu o ocoleşte fix pe ea. Ba chiar se pune şi pe lângă ea. Ce ne facem?
- Aş zice că tre’ mă mişc cu graţie să curăţ.
- Nu e un răspuns neapărat rău. Că s-ar putea să fii singur şi deci să fii nevoit să manevrezi chiar tu lopata. Ce facem ca această etapă să nu ne prindă singuri şi deci obligaţi la muncă?
- Adică, maestre, sugerezi să aruncăm gogoaşa cu munca la altu’?
- Păi, dacă se poate, este obligaţia ta să înnobilezi o altă fiinţă cu darul muncii. Cine ar putea fi lângă tine, gata să te ajute oricând, pregătită de sacrificii la cel mai mic semnal?
- Aş zice că mama. Dar s-ar putea să am lopata întipărită în ochi multă vreme. Ar mai fi Gigica. Că pe ea a mâncat-o cândva să mă târască după ea, la biserică, “la bine si la greu”.

Iar Gigica s-ar simţi jignită să stea în casă, la căldură, pe când Gigel sapă în Siberia cea rea.

Acesta este un moment cu adevărat greu, pe care un domn nu-l poate parcurge singur, în intimitatea sa. Orice doamnă, cu adevărat responsabilă, pe dată se face soră de sânge cu lopata şi protejează braţele vânjoase ale celui care i-a adus soarele şi lumina în viaţă. Optimist vorbind, e şi asta o formă de sport.


Personajele sunt fictive. Situaţia e cât se poate de reală. Un domn chiar a întrebat domnişoara care se juca, în zăpadă, cu lopata, dacă domnul ei se află în casă, bine ascuns după perdea. Nici până azi n-am priceput grimasa de pe faţa ei.

Dependenţii de nimic nu se vindecă!

Vreau doar să te gândeşti puţin la finalitatea acţiunilor tale: de ce faci un anumit lucru? de ce cumperi un anumit produs? ce vrei să obţii, în general? Şi asta nu înseamnă nicidecum însuşirea unei existenţe simple, lipsite de lucruri esenţiale traiului în civilizaţie. Nu inseamnă că trebuie să trăim asemeni asceţilor, sihaştrilor. Înseamnă doar a consuma gândit. Fie că înseamnă consum de energie, de emoţie, de bani, de timp. Înseamnă a-ţi însuşi o stare de normalitate. Iar a fi normal, din perspectiva a ceea ce discutăm aici, nu inseamnă a fi banal, lipsit de original, fără urmă de creativitate.
Te-ai gandit ca poate a fi normal înseamnă să nu-ţi însuşeşti în secunda 2 Iphone-u' apărut în secunda 1?
Dar poate normal, pentru mine, înseamnă să dorm cu lumina aprinsă, căci sufăr de fobia întunericului... Da, consum inutil energie electrică – oricum, odată adormit, mi se pot intampla fix aceleaşi lucruri indiferent că am lumina aprinsă sau nu. Da, poate scurtez viaţa unui bec sau a întregii veioze. Şi sigur am o factură mai generoasă. Şi poate mai produc şi alte neajunsuri. Dar lumina asta aprinsă mă face să mă simt bine căci sufăr de ceva... este medicamentul meu... este starea mea de linişte... Spre deosebire de amicul meu care-şi caută liniştea într-un Iphone, eu chiar am sanse să mă vindec prin autoeducare sau cu vizite repetate la psiholog. Poate peste juma’ de an fobia mea va fi dispărut. A lui, nu!
Dependenţii de nimic nu se vindecă.
Iar dependenţi de nimic nu sunt bolnavii după tehnică, pasionaţii de miracolul ştiinţei, cei care urmăresc cu ardoare evoluţii care ne fac mai buni. Nu! Sunt cei care, sub măreaţa strigare a tuturor minunăţiilor “cool” încurajează inutilul, snobismul, consumerismul, luxul în formă de prost gust, kitsch-ul.
Optimistul ar zice ca toate astea-s amuzante! Iar eu dau mana cu optimistul si mă pun pe râs... Ştiu că luxul stupid şi snobismul ajută din plin să coborâm către a fi nimeni! Dar, optimist vorbind, cine mai vrea să fie cineva?

Ţăranca scoate nasu’ din fân...

... şi trage adânc, în pieptul crescut cu lapte şi aer de ţară (sănătos, altminteri), mirosul de la galantarul cu parfumuri.
Roteşte ochişorii după sticla cea mai mare si cea mai colorată. Pffff! Ce de sunt! Înşfacă una, cu esenţă tare de-ţi violează şi ultima circumvoluţiune aflată în lenevie. Cum, dracu’, sa fac să miros şi io? Scoate capacu’, dar e dezamăgită. Nu miroase cine ştie ce. Se dă pe mânecă. Tz! A auzit ea ceva de pehaşu’ din piele. Deci nu e bine. Se dă pe gât. Da’ cum naiba îmi adulmec io propriu’ gât?
Află, pisi, că nici yoghinii nu reuşesc cine ştie ce să facă mişcarea asta cu nasul dus la gât. Dar încearcă cu piciorul după gât. Ei reuşesc. Tu de ce n-ai reuşi? Doar ai avut atâta voinţă să ajungi din fâneaţă la raftul de parfumuri. Şi mai află, pisi, că fâşiile alea lungi de hârtie, de le vezi tu pe lângă parfumuri, nu-s suratele tale, paiele, ajunse la oraş, aşa cum te gândeşti tu... Sunt alea de te-ajută să miroşi ce-i la raft. Că pe gâtuţ te dai tu acasă, când parfumul e al tău şi, mai mult, ştii cum miroase.

Se emancipează. Şi uită pentru o secundă de unde a venit. Apoi, secunda se transformă în minute, ore, zile, saptămâni, luni, ani. Gata! I se pierde urma. E de la oraş. Începe să-i pută tot. Nimeni nu-i prea bun. Nimic nu e ceea ce trebuie. Toaletele sunt prea murdare pentru ea. Magazinele, prea aglomerate. Hainele, fără calitate. Cosmeticele, nu mai zic. Casele, prea mici. Oamenii, de rahat. Barbaţii, porci. Oraşu’, murdar, gri, fără viaţă. Iar ţara? Hm. Nici că există jignire mai mare pentru ea decât că s-a născut într-o ţară... Cum să zic? Aşa, aşa, foarte necivilizată.

Să-i amintim că la bunică-sa, în vacanţe, făcea una-alta la VC în curte, pe scaun de lemn şi, în zilele de sărbătoare, se ştergea cu bucăţele meschine de serveţele de la oraş, că mai mult decât magazinul sătesc n-a văzut în viaţa ei, că hainele erau de la verii ei mai mari, că nu e loc să avem discuţii despre cosmetice cu ea, că o casă frumoasă nu e aia cu multe camere mici, cu stucaturi si cu aurolac pe pereţi, ca nu toţi oamenii sunt cum era nea Fane de la sifoane care nu băga suficiente “gaze” la sticlă, că barbaţii, de pretutindeni, sunt alternativ porci şi domni, în funcţie de ce tre’ să obţină, că ea a vrut la oraş aşa că “gura mică, pisi! glia te primeşte oricând înapoi!” şi că ţara te iubeşte atâta vreme cât nu există o lege care să stârpească speciile infatuate, veşnic nemulţumite şi nefericite, pe veci proaste.