Nu există scuză bună, ci doar dispoziţia bună a celui care o primeşte…

Tradus în vorbe simple, orice poate fi o scuză atâta vreme cât eşti dispus să pui botu’…

Şi se aplică oriunde, în orice situaţie, cu oricine.

Nu există scuza gesturilor de doi lei, ci doar cheful de a accepta că oamenii au scăpări.
Nu există scuza partenerului infidel, măgar, nepăsător, ci doar speranţa că data viitoare nu va mai face lucruri regretabile.
Nu există scuza eşecului şi a alegerilor proaste, ci doar (auto)compătimirea.
Nu există scuza salariului mic, ci doar dispoziţia de a accepta un job prost plătit.
Nu există scuza iubirii, ci doar faptul că, în amor, statistic vorbind, închizi mai mult ochii.

Pentru că e mişto senzaţia pe care o am când te scuz, când te iert, chiar dacă amândoi ştim că asta se întâmplă doar pentru că sunt încă într-o foarte bună dispoziţie de a te asculta.

Cui îi pasă?

Când ai început să-ţi dai seama că, de fapt, nimănui nu-i pasă, înseamnă că tocmai ce ai crescut...

Ai crescut... Eşti gata să întâmpini, cu pieptul deschis, toate mizeriile care te înfuriau deunăzi. Toate nedreptăţile. Toate lipsurile. Toate momentele în care aşteptai, cu sufletul la gură, un răspuns pe măsura aşteptărilor tale.

Nimic din toate astea nu ţi se mai pare de neacceptat. Te obişnuieşti, încet-încet, că de fapt nu ai să mori până nu ţi-a sunat ceasul. Practic, nimic nu e grav. Nici o tragedie nu e prea mare până nu vine alta şi mai mare. Nu mai ştiu unde am citit asta. Dar e bună!

Şi, la final, ai să vezi ca nici când mori nu e aşa de grav. Două-trei lăcrimioare la colţ de ochi, câteva zile nasoale pentru rămaşii în viaţă, nişte cheltuieli neaşteptate (aţi băgat de seamă că familiile mortului nu-s niciodată pregătite pentru asta deşi mortul fie e bolnav în fază finală, fie are 150 de ani de vreo 50 încoace?)... şi gata. Life goes on!

Până la faza asta în care simţi că ai crescut şi în care ai priceput că finalul e acelaşi, indiferent că te amărăşti sau că eşti un porc nesimţit, uite câteva motive de enervare rapidă şi scurtare a vieţii prin tocare de nervi:
- partenerul tău fie vorbeşte mult, fie deloc; oricum, nu comunicaţi; oricum, nu vă potriviţi; oricum, nu prea vă mai iubiţi; oricum, eşti fericit când celălalt crapă de supărare şi invers;
- oamenii nu-ţi spun în faţă ce-i doare când vine vorba de tine;
- nu eşti în echipa care trebuie în orice aspect din viaţă;
- ai impresia că eşti luat de tâmpit;
- aştepţi să ţi se oglindească gesturile tale în gesturile celuilalt şi... aştepţi...

Veşnic nemulţumiţii mor de inimă rea, iar ei ştiu asta. Veşnic mulţumiţii mor şi ei, în împrejurări necunoscute, pentru că lor, oricum, nu le pasă.

Soluţia de compromis ar fi să facem un efort şi să ne pese, întâi de toate, de noi. De ceea ce suntem noi în faţa celor de la care avem aşteptări, a celor care zăbovesc pe lângă noi. Şi, de exemplu, să întrebăm mai des „de ce mă iubeşti?” în loc de „de ce nu mă iubeşti?”