joi, 18 februarie 2010

Ce mă hrăneşte pe mine, ca individ?

Mă întreb asta, insistent, de relativ puţin timp. Nu din superficialitate sau nepăsare, ci pentru că văd ceea ce îi hrăneşte pe alţii. Şi, normal, îmi ridic întrebări. Şi n-aş vrea să ajung să mă hrănesc cu aceeaşi mâncare nesănătoasă, care crează dependenţă...

Nu mi-am dat seama, până de curând, că există oameni cărora le place teribil să se întreţină singuri într-o stare de tensiune, de nervi, de nemulţumire, de nefericire, de autocompătimire. Se hrănesc cu toate treburile astea. E ceea ce îi menţine pe linia de plutire în interiorul fiinţei lor. Şi, dacă pentru o secundă, dintr-un motiv sau altul, dispare aşa-zisa cauză care produce aceste efecte în ei, ei nu se lasă: crează singuri scheme, situaţii, posibilităţi, motive. Orice care să-i tensioneze cât de puţin, cât să-şi refacă starea care îi hrăneşte. Şi nu trăiesc nimic doar pentru ei, doar în interiorul lor. Împărtăşesc cu nesaţ prietenilor, familiei, duşmanilor, cunoştinţelor, străzii, vânzătorilor ambulanţi. Toţi sunt martorii nefericirii lor supreme.

Tocmai ce au terminat pregătirile pentru marele premiu, reuşita supremă a unor existenţe neîmplinite: primesc, de la cei din jur, îmbrăţişările pline de compătimire şi înţelegere plus nelipsita lacrimă din colţul ochiului. Sunt pe drumul dorit: sunt centrul atenţiei. Sunt ceea ce nu au fost niciodată!

Hrăneşte-te cu ceea ce te face fericit, dar dacă nefericirea şi nemulţumirea fac parte din reţeta asta, încearcă să găseşti altceva. Până şi astea se termină. Până şi oamenii de lângă tine se plictisesc de acelaşi TU.