Lopeţi cu suflet

Pun pariu că habar n-aveţi ce sunt lopeţile cu suflet. Vă macină curiozotatea şi aţi vrea să întrebaţi, dar pentru că noţiunea e pe cât de ilară, pe atât de stupidă, vă e frică de penibil.

Este cert un lucru: lopeţile cu suflet există doar în ţările în care, în fiecare an, „iarna ne ia prin surprindere”. Cine, naiba, se aşteaptă să ningă în decembrie? Doar în aceste ţări, nişte simple unelte pot prinde viaţă, pot deveni indispensabile, pot marca victoria sudorii frunţii asupra muncii eficiente, cu rezultate notabile pentru civilizaţie.

Dar staţi! Lopeţile nu prind suflare aşa, oricum, oriunde şi, mai ales, nu în mâinile oricui.

Cu dibăcia unui maieutician, împreună vom scoate la iveală adevăratele fiinţe care însufleţesc această unealtă.

- Spune-mi tu, Gigele, în ce anotimp lopata devine asemeni apei pentru deşert, indiferent că eşti la sat sau la urbe?
- Păi, maestre, parcă ar fi bună tot anu’, dar parcă aş zice că numa’ când omătu’ începe să-ţi mângâie delicat şi rece gleznele simţi că fără lopată nu-ţi vine a părăsi incintele.
- Eşti mai deştept decât credeam. Şi când te vezi nevoit să părăseşti incintele, iar albul zăpezii aşternut pretutindeni îţi aduce disperare în inimă, ce-ţi spui?
- Îmi spun că parc-aş lua-o uşor cu metrou’, dar până la metrou mă va mânca gerul năprasnic, aşa că tot cu maşina din dotare îmi vine să mă deplasez.
- Perfect bărbătesc acest răspuns. Nu ne faci specia de râs. Dar maşinuţa drăguţa e în faţa casei, iar ce cade din cer nu o ocoleşte fix pe ea. Ba chiar se pune şi pe lângă ea. Ce ne facem?
- Aş zice că tre’ mă mişc cu graţie să curăţ.
- Nu e un răspuns neapărat rău. Că s-ar putea să fii singur şi deci să fii nevoit să manevrezi chiar tu lopata. Ce facem ca această etapă să nu ne prindă singuri şi deci obligaţi la muncă?
- Adică, maestre, sugerezi să aruncăm gogoaşa cu munca la altu’?
- Păi, dacă se poate, este obligaţia ta să înnobilezi o altă fiinţă cu darul muncii. Cine ar putea fi lângă tine, gata să te ajute oricând, pregătită de sacrificii la cel mai mic semnal?
- Aş zice că mama. Dar s-ar putea să am lopata întipărită în ochi multă vreme. Ar mai fi Gigica. Că pe ea a mâncat-o cândva să mă târască după ea, la biserică, “la bine si la greu”.

Iar Gigica s-ar simţi jignită să stea în casă, la căldură, pe când Gigel sapă în Siberia cea rea.

Acesta este un moment cu adevărat greu, pe care un domn nu-l poate parcurge singur, în intimitatea sa. Orice doamnă, cu adevărat responsabilă, pe dată se face soră de sânge cu lopata şi protejează braţele vânjoase ale celui care i-a adus soarele şi lumina în viaţă. Optimist vorbind, e şi asta o formă de sport.


Personajele sunt fictive. Situaţia e cât se poate de reală. Un domn chiar a întrebat domnişoara care se juca, în zăpadă, cu lopata, dacă domnul ei se află în casă, bine ascuns după perdea. Nici până azi n-am priceput grimasa de pe faţa ei.