Jungla şi legendele...

PR-u’ şi marketingu’ sunt de junglă. Nu. Nu-s mai de junglă decât finanţele sau medicina. Sunt doar domenii în care au acces oameni extrem de tineri, la care spiritul competiţiei este foarte viu, nemăsurat şi, nu de puţine ori, nesimţit. Iar, dacă mai intră şi femei în discuţie, atunci nu-s doar domenii de maximă competiţie la vârsta prunciei, ci avem de-a face şi cu mirosul proaspăt al sângelui carieristic.

Bucureştiu’ e o junglă, se conduce infernal. Pe naiba, oraşu’ ăsta e cea mai bună şcoală de şoferi din ţară şi m-aş aventura în a spune că printre puţinele din lume. D-asta nici un nou venit în Bucureşti nu are curaj să se avânte în intersecţia de la Universitate.

Munca în multinaţionale este ca supravieţuitu’ în junglă. Aici vrem să periem baştanii. Munca în multinaţionale n-are nimic a face cu spiritul de supravieţuire necesar în junglă. Într-o astfel de întreprindere, nu eşti lăsat liber ca să se vadă cât de bine te descurci pentru că însăşi structura ei nu permite asta. Ea funcţionează după reguli şi proceduri foarte clare, are momente de sincopă nu foarte multe, în general angajaţii, odată plasaţi pe post, se găsesc într-o structură tip fagure din care nu intră şi nu ies cum şi când vor. Aşadar, textele astea de tinerei abia urcaţi în costum şi pantofi cu şiret, cu cămăşi scrobite şi cravate uni sunt menite să mângâie şefu’, nu să exprime o poziţie verticală.

În general, lumea e sălbatică, e o junglă. Te-ai gândit vreodată de ce oamenii se gratulează folosindu-se de ogradă? Eşti un porc, te porţi ca un măgar, eşti o gâscă, ai faţă de cal, ai păru’ ca blana de oaie, ai dinţi de iepure etc. Nu zice nimeni leoaico, ghepardule, flamingo-ule. Nici măcar mistreţule. Tot cu porcul de grădină te iei la trântă. Altfel, dacă-i întrebi, toţi trăiesc în junglă... Lumea e sălbatică, e o junglă... Care junglă, draguţă? E curată bătătură...

Mă antrenez pentru fericire

Ăsta va fi un post scurt. Adică aşa cum au blogurile care se respectă.

Dilema asta filosofico-existenţialo-de fapt inexistentă legată de fericire şi de prezenţa sau absenţa ei, veche de când umblă omul în două picioare, se dovedeşte a fi mare consumatoare de energie.
Cum adică sunt sau nu fericit? Dar pe cine întreb? Că sigur nu pe mine. Că eu ştiu dacă sunt sau nu...

Spun un singur lucru: faptul că-s azi fericită nu asigură fericirea de mâine. Ştii, fericirea asta trebuie şi ea întreţinută. Nu se naşte singură, nu moare neajutată. Nu trăieşte din inerţie. E un exerciţiu permanent: al meu cu partenerul, al meu cu familia, al meu cu lumea şi întotdeauna al meu cu mine.
Creierul, ca orice muşchi, trebuie antrenat. Şi e treaba mea că-l antrenez pentru fericire sau nefericire. Eu aleg fericirea, aşadar rejectez toţi viruşii care-mi aduc nemulţumire şi nefericire. Dacă se dovedeşte că ai intrat în categoria viruşilor, să nu te mire că sistemul o să-ţi sesizeze prezenţa şi o să-ţi dea flit. Pentru că trebuie să supravieţuiesc, nu să mă lamentez că virusul nu are chef de sistem. Pentru că sistemul meu nu acceptă decât starea de bine.

Ce mă hrăneşte pe mine, ca individ?

Mă întreb asta, insistent, de relativ puţin timp. Nu din superficialitate sau nepăsare, ci pentru că văd ceea ce îi hrăneşte pe alţii. Şi, normal, îmi ridic întrebări. Şi n-aş vrea să ajung să mă hrănesc cu aceeaşi mâncare nesănătoasă, care crează dependenţă...

Nu mi-am dat seama, până de curând, că există oameni cărora le place teribil să se întreţină singuri într-o stare de tensiune, de nervi, de nemulţumire, de nefericire, de autocompătimire. Se hrănesc cu toate treburile astea. E ceea ce îi menţine pe linia de plutire în interiorul fiinţei lor. Şi, dacă pentru o secundă, dintr-un motiv sau altul, dispare aşa-zisa cauză care produce aceste efecte în ei, ei nu se lasă: crează singuri scheme, situaţii, posibilităţi, motive. Orice care să-i tensioneze cât de puţin, cât să-şi refacă starea care îi hrăneşte. Şi nu trăiesc nimic doar pentru ei, doar în interiorul lor. Împărtăşesc cu nesaţ prietenilor, familiei, duşmanilor, cunoştinţelor, străzii, vânzătorilor ambulanţi. Toţi sunt martorii nefericirii lor supreme.

Tocmai ce au terminat pregătirile pentru marele premiu, reuşita supremă a unor existenţe neîmplinite: primesc, de la cei din jur, îmbrăţişările pline de compătimire şi înţelegere plus nelipsita lacrimă din colţul ochiului. Sunt pe drumul dorit: sunt centrul atenţiei. Sunt ceea ce nu au fost niciodată!

Hrăneşte-te cu ceea ce te face fericit, dar dacă nefericirea şi nemulţumirea fac parte din reţeta asta, încearcă să găseşti altceva. Până şi astea se termină. Până şi oamenii de lângă tine se plictisesc de acelaşi TU.

Te poţi bucura de ceea ce ai?

Poţi savura o cană de cafea, un pahar cu apă, o sâmbătă cu soare, un film, o carte?
Poţi trăi intens clipe alături de omul de langă tine, indiferent că ţi-e iubit, soră, tată?
Poţi da la o parte o lipsă de moment şi să te bucuri de ceea ce este prezent?

Eu răspund cu da. Acum, însă. Dar nu am răspuns mereu aşa. Am lăsat şi eu lipsurile să mă întristeze fie că erau de bani, de iubit, de slujbă mai bună, de înţelegere, de partener de viaţă sub formă de umăr, de prieteni adevăraţi.

Nu le poţi avea pe toate odată şi, mai ales, nu când vrei. Poţi avea prieteni când n-ai iubit, poţi avea bani alături de un om pe care nu te poţi baza, poţi avea slujbă bună şi lipsă de timp.

Fac un exerciţiu de voinţă permanent: dau la o parte ceea ce nu am şi mă bucur de ceea ce am. Cu siguranţă, ceea ce am eu lipseşte altcuiva. Ceea ce am eu mi-e dat pentru echilibrul meu, rămâne doar să învăţ să apreciez. Asta nu înseamnă autosuficienţă. Înseamnă să înveţi că ai meritat cândva tot ceea ce ai acum şi că trebuie să preţuieşti.

Când ne lipseşte ceva, avem impresia că ne vom gasi echilibrul având exact acel ceva... Mie-mi lipsesc banii acum, dar de unde ştiu eu că, dacă i-aş avea, as fi bine? Nu ştiu... ba chiar stiu că, având bani, dar lipsindu-mi persoana iubită sau mama, nu mi-ar fi deloc bine... Şi, uite-aşa, ajungem sa facem o greseală capitală: să căutam să umplem lipsuri cu ceea ce credem noi că ne lipseşte şi ne aduce echilibru şi linişte... E o tendinţă firească, dar nu garantează nimic. Poate n-ar fi rău să identificăm adevărata lipsă şi să apreciem ceea ce avem acum.

Tristeţea lipsei îţi umbreşte bucuria prezenţei. Te îndrepţi victorios spre marea ta tristeţe: prezenţa de care te puteai bucura devine, încet-încet, lipsă.

Sindromul “Sunt secretară. Io ce fac acum?”

Pisi, puiu, puiuţ (sorry, Puya pisi, că plagiez într-un context atât de nefericit), păi când ai ajuns, în general, la scaunul cel mai înalt de pe linia pregătirii, iartă-mă că subliniez, dar tre’ să te faci utilă. Scopul tău este să uşurezi vieţi şi să ajungi la înalta performanţă de a te face indispensabilă. Crede-mă, cei care te păcălesc şi spun că te vor avansa nu vor decât să te aducă la culmea propriei incompetenţe şi, pentru asta, în cel mai abil mod, te lasă să-ţi faci de cap. Rezultatul? Vei ajunge suficient de simpatică încât ăia, la care te-ai dat tu grande când sperai să fii avansată, să te facă să regreţi ziua în care, zbatându-te în mâinile doctorului care te-a adus pe lume, ai simţit mirosul crudei realităţi: lumea te place în măsura în care o placi şi tu pe ea. Afişând veşnic superioritate îngreţoşată, te asigur, lumea va avea nevoie de vagoane de lămâie ca să miroasă acelaşi aer cu tine.

Să nu mă înţelegeţi greşit. Jos pălăria pentru secretare şi asistente! Pentru alea de calitate, adică. Pentru alea de ţin în mână un cabinet de director zdravăn plus toate aranjamentele de la grădiniţa copilului de director plus orele de coafor ale soţiei băiatului cu pricina plus tot ceea ce mişcă în existenţa domnului.

Pentru pisi care plimbă două dosare în opt ore plus duc o ceaşcă tremurândă cu ceai la pliculeţ plus scriu mailuri pline de conţinut de înaltă ţinută lingvistică cu care speră să biciuiască obrazul fin şi delicat al oilor cu şorici care nu vin la program plus comandă rechizite plus dau câteva telefoane în care se umplu de importanţă când rostesc numele şefului, ei bine, pentru aceste pisi am o umilă întrebare: pisi, puiu, puiuţ, de unde atâta fenomenală credinţă că eşti ultima formă de inteligenţă de pe Terra?

Nu există scuză bună, ci doar dispoziţia bună a celui care o primeşte…

Tradus în vorbe simple, orice poate fi o scuză atâta vreme cât eşti dispus să pui botu’…

Şi se aplică oriunde, în orice situaţie, cu oricine.

Nu există scuza gesturilor de doi lei, ci doar cheful de a accepta că oamenii au scăpări.
Nu există scuza partenerului infidel, măgar, nepăsător, ci doar speranţa că data viitoare nu va mai face lucruri regretabile.
Nu există scuza eşecului şi a alegerilor proaste, ci doar (auto)compătimirea.
Nu există scuza salariului mic, ci doar dispoziţia de a accepta un job prost plătit.
Nu există scuza iubirii, ci doar faptul că, în amor, statistic vorbind, închizi mai mult ochii.

Pentru că e mişto senzaţia pe care o am când te scuz, când te iert, chiar dacă amândoi ştim că asta se întâmplă doar pentru că sunt încă într-o foarte bună dispoziţie de a te asculta.

Cui îi pasă?

Când ai început să-ţi dai seama că, de fapt, nimănui nu-i pasă, înseamnă că tocmai ce ai crescut...

Ai crescut... Eşti gata să întâmpini, cu pieptul deschis, toate mizeriile care te înfuriau deunăzi. Toate nedreptăţile. Toate lipsurile. Toate momentele în care aşteptai, cu sufletul la gură, un răspuns pe măsura aşteptărilor tale.

Nimic din toate astea nu ţi se mai pare de neacceptat. Te obişnuieşti, încet-încet, că de fapt nu ai să mori până nu ţi-a sunat ceasul. Practic, nimic nu e grav. Nici o tragedie nu e prea mare până nu vine alta şi mai mare. Nu mai ştiu unde am citit asta. Dar e bună!

Şi, la final, ai să vezi ca nici când mori nu e aşa de grav. Două-trei lăcrimioare la colţ de ochi, câteva zile nasoale pentru rămaşii în viaţă, nişte cheltuieli neaşteptate (aţi băgat de seamă că familiile mortului nu-s niciodată pregătite pentru asta deşi mortul fie e bolnav în fază finală, fie are 150 de ani de vreo 50 încoace?)... şi gata. Life goes on!

Până la faza asta în care simţi că ai crescut şi în care ai priceput că finalul e acelaşi, indiferent că te amărăşti sau că eşti un porc nesimţit, uite câteva motive de enervare rapidă şi scurtare a vieţii prin tocare de nervi:
- partenerul tău fie vorbeşte mult, fie deloc; oricum, nu comunicaţi; oricum, nu vă potriviţi; oricum, nu prea vă mai iubiţi; oricum, eşti fericit când celălalt crapă de supărare şi invers;
- oamenii nu-ţi spun în faţă ce-i doare când vine vorba de tine;
- nu eşti în echipa care trebuie în orice aspect din viaţă;
- ai impresia că eşti luat de tâmpit;
- aştepţi să ţi se oglindească gesturile tale în gesturile celuilalt şi... aştepţi...

Veşnic nemulţumiţii mor de inimă rea, iar ei ştiu asta. Veşnic mulţumiţii mor şi ei, în împrejurări necunoscute, pentru că lor, oricum, nu le pasă.

Soluţia de compromis ar fi să facem un efort şi să ne pese, întâi de toate, de noi. De ceea ce suntem noi în faţa celor de la care avem aşteptări, a celor care zăbovesc pe lângă noi. Şi, de exemplu, să întrebăm mai des „de ce mă iubeşti?” în loc de „de ce nu mă iubeşti?”